Albatrosul

                 de            Charles-Pierre Baudelaire








Pe punţi, spre a-şi trece vremea, adesea marinarii

Prind albatroşi de mare care se-aţin nebuni

De foame, după nave, în zbor, pe când pânzarii

Plutesc pe nesfârşirea albastrelor genuni.



Abia l-au prins matrozii şi l-au lăsat pe scânduri,

Că regelui din nalturi, stingher, şovăitor,

Aripile i-atârnă ca două albe rânduri

De vâsle de corăbii târâte-n urma lor.



Înaripatul oaspe e jalnic, fără vlagă,

El care mândre aripi în cer desfăşura!

O pipă-n gură-i pune un matelot, în şagă,

Şchiopând imită altul infirmul ce zbura.



Ca prinţu-acesta falnic, domnind prin vaste locuri,

Poetul, nalt prin geniu, domină-n univers,

Dar exilat în lume, în râset şi batjocuri,

Aripile-i gigante l-împiedică din mers.