Traiesc ca sa scap de amintirile gretoase care puncteaza existenta mea; traiesc, ca sa ma detasez, principiul actualitatii. Ca sa scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustator pe anumite laturi, nu-i asa, si neomenesc – ma situez în principiul actualitatii. V-am spus: nu fac biografie, nici autobiografie, traiesc principiul actualitatii permanente… Eu am fost Petre Tutea.
Am avut si discipoli… Nu se putea sa nu am discipoli, fiindca sînt un om vorbaret. Toata suferinta mea se datoreste poftei mele de a vorbi fara restrictii…
A fost întrebat un taran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu înteleg nimic, dar e o grozavie!
Eu, de la vîrsta de cinci ani, - asa mi s-a spus mereu – eram cam inteligent. Am intrat în scoala cum intra leul în cireada: o manînca toata. Singurul lucru pe care nu l-am putut face în scoala a fost idiotia partiala, plastica: nu puteam desena un ou.
Cînd am vazut, în închisoare, ca tot regimul care mi se aplica e inoperant – puteam eu, ca om, sa-mi explic asta? Si atunci m-am gîndit ca exista o forta supracosmica, transcendenta, numita Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu sa scap de înlantuire. Pentru ca, personal, nu ma pot dez-lantui si elibera. Iar a vietui acolo, la închisoare, fara asistenta Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a nascut în mine credinta nelimitata în atotputernicia si atotbunatatea divina.
Am devenit un gînditor crestin cînd mi-am dat seama ca fara revelatie, fara asistenta divina, nu pot sti nici cine sînt, nici ce este lumea, nici daca are vreun sens sau nu, nici daca eu am vreun sens sau nu. Nu pot sti de unul singur. Cînd mi-am dat seama ca fara Dumnezeu nu poti cunoaste sensul existentei umane si universale.
Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu opereaza la mine. Întîmplarile au alergat peste mine, dar n-au reusit sa ma nimiceasca. Asta m-a dus cu gîndul la Dumnezeu, care e situat deasupra întîmplarilor vietii mele.
Eu am fost asemanat cu Socrate. Atît el, cît si eu, în actele cautarii, cautam la scara noastra de oameni neaflînd si stim nestiind. Atît. Socrate a fost pentru mine un model existential. Dar raportat la Isus îsi pierde semnificatia. El a cautat un zeu. Eu, de plida, nu-l caut, ca-l am.
Ati întîlnit cumva, prin locurile pe care le-ati strabatut sau pe vreun bulevard, cuvîntul “tutism” sau “tutianism”? N-am facut scoala, desi si Nae Ionescu a gustat din mine. Nimeni nu a intrat în contact cu mine fara sa ia ceva în traista.
Am o rugaminte fata de Cioran: sa nu ma mai supradimensioneze, pentru ca aceasta exagerare, venind de la o personalitate ca a lui, îmi sadeste în suflet, sau intensifica în mine, sentimentul dureros al neîndeplinirii. Acest sentiment este fructul întîlnirii dintre eul concret si ideal.
Eu am scris mult la viata mea, dar nu cred ca scrierile mele sînt antologice si nici elocvente pentru evolutia spirituala a personalitatii mele. Poate eu însumi m-am împiedicat sa ma realizez.
M-a întrebat cineva odata: Ma Petrica, tu cînd te asezi la masa de scris cum scrii? – Sînt emotionat de fila goala. Prima mea grija e sa nu fiu pîndit de demonul originalitatii. Urmaresc sa nu fiu original si sa fiu cuviincios. – Esti inspirat? – Nu, nu sta niciodata un zeu în coltul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte nelinistit. Eu, care sînt crestin… Am doua nelinisti; sa nu se afle în expunerea mea nici o inadvertenta terminologica si nici o impietate.
Nu ma intereseaza daca memoria mea se va pastra vesnic sau daca or sa ma uite oamenii. Eu, care sînt mistic, am doua feluri de pagînism: nu pot suporta prostii, adica nu ma pot detasa de deliciile inteligentei; si pe urma, în vreme ce la crestini suferinta e calea regala a mîntuirii, eu nu pot suporta nici o suferinta fizica. Or, asta e model homeric, model pagîn.
Nu ma intereseaza trecutul. De cîte ori ma întreaba cineva cînd m-am nascut, spun ca într-unul din anii trecuti.
De cînd am iesit din puscarie mi se fac din cînd în cînd perchezitii si sînt luat la Securitate pentru ancheta. La început ma anchetau grade mici. Acum am ajuns la nivel de colonel. Unul din astia m-a întrebat zilele trecute de ce ponegresc regimul la Restaurantul Scriitorilor. I-am raspuns: Domnule colonel, eu la Restaurantul Scriitorilor întîlnesc tot felul de lume: oameni destepti, imbecili, scriitori, curve si popi. Eu nu stiu cu care din astia stati dumneavoastra de vorba. Dar, decît sa va spuna ei, mai bine sa va spun eu cine sînt: sînt român, nationalist, crestin, ortodox si militarist. Parerea mea este urmatoarea: trebuie sa ne înmultim ca sardelele, sa ne înarmam pîna-n dinti si sa terminam cu popoarele limitrofe, caci n-au ce cauta în Europa. Visul meu e ca fiecare baba româna sa mulga vaca cu casca militara pe cap.
Eu nu sînt orgolios deloc. Dar daca cineva ma calca pe nojite, mi-aduc aminte ce-am fost.
Toata viata am dorit sa ajung în clanul conducator, pentru a face oamenilor binele cu carul…
Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hainuta de puscarias. Ne dadeau o zeama chioara si mamaliga fripta. M-au batut… M-au arestat acasa. Nici nu tin minte anul… Cînd m-au anchetat am lesinat din bataie. Iacata ca n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dupa aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urma la Aiud. Eu ma mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream sa mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul sa ma sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot sa povestesc tot ce-am suferit pentru ca nu pot sa ofensez poporul român spunîndu-i ca în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozitati.
M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastra, dom’le? – N-am vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Pai împotriva voastra vorbeste tot poporul român. Ce sa mai adaug eu? Si mi-au dat 20 de ani munca silnica fara motive. Mi s-a prezentat sentinta de condamnare ca sa fac recurs. La cine sa fac recurs, la Dumnezeu?
Am fost solicitat, în închisoare, sa scriu pentru revista Glasul patriei, ca si Nichifor Crainic. Mi s-a parut ciudat sa fii arestat si sa scrii, sa meditezi. Adica sa spui: va multumesc ca m-ati arestat! Asta era o porcarie nemaipomenita, sa obligi un detinut sa scrie. El poate sa-si scrie memoriile, dar nu pentru tine, ala care-l persecuti…
Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de taran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost sa nu fac neamul românesc de rîs. Si toti din generatia mea au simtit aceasta grija. Daca ma schingiuiau ca sa marturisesc ca sînt tîmpit, nu ma interesa, dar daca era ca sa nu mai fac pe românul, ma lasam schingiuit pîna la moarte. Eu nu stiu daca vom fi apreciati pentru ceea ce am facut; important e ca n-am facut-o niciodata doar declarativ, ci ca am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate sa ajungi sa suferi pentru un ideal în mod fizic.
Am o legenda, dar legenda mea nu acopera ideea de statuie. Nu sînt candidat la rangul de mare personalitate. Oricum, mi-e groaza de o posteritate pur legendara. Înainte eram obsedat de ideea ramînerii a ceva dupa mine. Acum ma mai intereseaza ce ramîne dupa mine ca zapada de anul trecut. M-am fîtîit asa, un pic, în epoca… Eu nu îmi supravietuiesc. Ca sa ramîi în epoca trebuie sa fii genial, or eu am fost numai inteligent.
Definitia mea este: Petre Tutea, românul. Am aparat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire si suferinta. Si convingerea mea este ca suferinta ramîne totusi cea mai mare dovada a dragostei lui Dumnezeu.
Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popa, zice, pai dumneavoastra va risipiti asa, va poate fura oricine… Zic: uite, parinte, eu, zic, am adoptat conceptia regelui Frantei în materie de risipire a ideilor mele. Conceptia lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, taranii nu-i cultivau. “Sa mîncam noi buruiana asta din pamînt…” Ce a zis regele Frantei? “Ma, seamana, ma, cartofi pe mosia mea si, cînd or vedea taranii ca îi pazesc, or sa-si dea seama ca-s lucru bun. Lasati-i sa fure, ca asa se raspîndesc cartofii în tara.”
Odata, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv ca fac specula. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au raspuns. Si atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: “Cu idei, frate, cu idei!”
Uneori ma preocupa ideea “operei” mele. Pentru ca om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci – ce sînt? Ca nici ultimul parazit care creste în cutele societatii nu sînt… Pesemne ca sînt cineva dificil de fixat.
“Ce mai faceti, domnu’ Tutea?” – Ma simt asemeni unui vultur trist, care înaltat la zenit urineaza asupra veacului douazeci cu un dispret crestin.
Am purtat ideile si credinta precum poarta vîntul microbii.
Un umanist pur, adica indiferent religios, practica formele vietii de jungla, împingînd cruzimea pîna la forma gratuita a bestialitatii tigrului. Vremea noastra este plina de astfel de exemplare.
Umanismul este una din formele grave ale ratacirii omului modern, care pleaca din antropocentrismul Renasterii. În Renastere, “titanii” s-au umflat prin autocunoasterea necunoasterii. Ei nu se cunosteau pe ei însisi si au crezut ca s-au descoperit ca oameni.
Omul – javra asta bipeda, pe care eu îl consider “animal prost”, homo stultus – atunci cînd se screme sa faca singur ordine, adica cînd practica umanismul, îl înlocuieste pe Dumnezeu cu el. Nicaieri Dumnezeu n-a avut de furca cu dracul mai mult decît în sacrul spatiu al Italiei. Acolo, adica, unde s-a nascut umanismul în Renastere.
Cu ungurii nu putem avea probleme militare: daca dam drumul la toti caii din Ardeal, fara calareti, în doua ceasuri se pisa în Budapesta.
(Vlad Tepes) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Stefan cel Mare. Cu armele! Are meritul ca l-a si batut. Si are mai ales meritul ca a coborît morala absoluta prin tepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si ti-era frica sa n-o furi tu de la tine. Asta-i voivod absolut, Vlad Tepes. Pai fara asta istoria românilor e o pajiste cu miei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu